sa ne fie bine- pentru publicul feminin

Cu postul anterior despre cum sa-ti faci loc cu rucsacul, Dedi a rasucit cutitul intr-o rana de femeie, de mult uitata. Dau glas frustarilor acum, cand am ocazia, in speranta ca suratele imi vor intelelege pasul si se vor fi recunoscut in randurile de mai jos.
In primele luni de Bucuresti, si deci de metrou, a trebuit sa ma adaptez junglei. Eram genul de domnisoara cu gentuta si ciorapel care se ducea constiincios la serviciu, tocmai in Pipera, cu harta la purtator si grija la schimbat trenul la Victoriei. Cu capul plecat, lasam sa ma impinga, sa ma tranteasca, sa ma calce, sa ma intepe sau sa-mi rupa ciorapii, diversi indivizi si individe. Imi blestemam viata si momentul in care alesesem sa vin la capitala. Nu era zi in care sa nu i se intample ceva: ba imi agatam ciorapii in plase care mai de care mai colturoase; ba ma murdaream pe picioare de diferite lichide si alimente care curgeau din diferite pachetele; ba ajungeam cu coate in cap si ochi (la un metru jumate ai mei nu e deloc greu) si plansa de mizeria din subteran. Totul a culminat intr-o zi cand m-am trezit pe piciorele golase de vara plina de sange. Am inlemnit. Nu-mi aminteam sa ma fi lovit, si culmea, nu ma durea nimic. De fapt, eram victima unei doamne cu plasa curganda de sange dintr-o carne proaspata. Probabil ca atunci a inceput revolutia mea. Mi-am cumparat genti uriase cu care sa-mi fac loc, dresuri mate, groase si inchise la culoare, haine de metrou, cu alte cuvinte m-am adaptat mediului neprietenos. Am si cateva priviri urate care ingheata pe loc pe cei care vor sa imi faca diminetile imposibile, plus cateva replici de pus la punct necivilizatii. Era si cazul dupa 3 ani de naveta.